Despre DBpedia

DBpedia este un efort comun de extrage informaţii strucurate din Wikipedia şi de a le face disponibile pe Internet. DBpedia iţi permite sa aplici cereri sofisticate peste informaţia wiki si să o pui in legatura cu alte seturi de date.

Articolele din wiki sunt de obicei text aiurea dar unele contin si informaţii structurate cum ar fi categorii, coordonate geografice, imagine sau linkuri către alte pagini. Acestea sunt structurate prin RDF (Resource Description Framework) care propune un model de date pentru a reprezenta informaţia extrasă si a o publica pe Internet.

Cum se poate avea acces :

1) SPARQL Endpoint. Facem query-uri (asemanatoare SQL) pentru a obtine date in limbajul SPARQL (definit recursiv).

2) Linked Data Interface. Folosim browsere semantice precum Tabulator, DISCO sau Open Link Data Browser pentru a naviga pe dataset-uri.

3) Download. Da! Tot DBpedia poate fi downloadat de pe site-ul http://wiki.dbpedia.org/Downloads32.

Deci, pană la urmă se reduce la a pune intrebari Internet-ului.

Aceasta este o adevarată cale 2.0 : nu cere user-ilor structuralitate decat in cazul in care este nevoie. Totusi proiecteaza-ţi aplicaţiile astfel incat structuralitatea este generată cu efort minim din partea utilizatorului. A! şi lasam structura care deja există, chiar daca este incurcată, nestandardizată, ineficientă.

Să considerăm urmatorul exemplu: adressbook-ul Web 2.0. O viziune a Web-ului Semantic ar zice: "Userii ar trebui sa creeze fisiere FOAF, prin care sa-şi declare reţeaua sociala". Dar faptul că acel user este in adressbook-ul meu deja exprimă o relaţie. Si toate datele care ar putea fi colectate (asa cum Google o face) exprima si mai multe detalii. Cat de des contactez pe cineva? Cum? E-mail? Telefon? SMS? IM? Cat de repede răspunde? Ce topice abordez cu acea persoană? Toate aceste euristici, colectate inteligent ar furniza o retea FOAF mult mai puternică decat orice construit explicit pe FOAF.

Prima companie de comunicatii (email, telefon, IM) care va face acest lucru va construi o aplicatie KILLER!

Am putea să numim acest lucru Semantic Web dar cu 's'.

Semantic Web-ul e pe drum, si vine prin mecanisme diferite de ce ne-am imaginat pana acum.

Chestii despre accesibilitate

Pentru început, e bine să încercăm a defini cât mai limpede cei doi termeni de care ne lovim în construirea site-urilor, uzabilitate şi accesibilitate. În vreme ce primul vizează experienţa utilizatorului obişnuit, care ar trebui să tindă înspre claritate şi navigare lipsită de efort (vezi Don't make me think a lui Steve Krug), al doilea merge un pas mai departe, încercând să plieze experienţa web pe nevoile persoanelor cu diferite dizabilităţi ori limite fizice.

Aprofundarea ideii de accesibilitate a condus la apariţia câtorva cărţi care încearcă să susţină implementarea acestui concept. În cartea sa, Designing with Web Standards, Zeldman recomandă două astfel de titluri, Building Accessible Web Sites - Joe Clark şi Constructing Accessible Web Sites a unui grup de autori, printre care Jim Thatcher şi Cynthia Waddell.

În aceeaşi carte, Zeldman transmite o mână de sfaturi care, avute în vedere în timpul construirii unui site, pot conduce la o mai eficientă navigare pentru persoanele cu probleme locomotorii ori vizuale.

• imagini: folosirea atributului alt pentru o scurtă descriere a imaginii (lucru util şi pentru utilizatorii care nu pot vizualiza imaginile din raţiuni tehnice); folosirea alt="" pentru imaginile neimportante; evitarea acestui atribut pentru imaginile de background

• clipuri video: caption pentru QuickTime/Flash

• cromatică: sprijinirea prin alte căi a culorilor care denotă şi informaţie, nu doar estetică (de pildă, bolduirea/sublinierea link-urilor); evitarea referirilor la culorile din text (în acest sens, vischeck.com poate fi o unealtă utilă pentru verificarea felului în care apare o pagină unei persoane ce suferă de color-blindness)

• CSS: verificarea site-ului cu şi fără stylesheet şi în mai multe browsere

• text: evitarea dimensionării bazate pe pixeli (nu face posibilă mărirea dimensiunii fontului pentru persoanele cu probleme de vedere)

• JavaScript: asigurarea faptului că linkurile funcţionează cu şi fără JS; crearea de alternative pentru utilizatorii ce nu folosesc mouse-ul (onclick=".." onkeypress=".."); folosirea "noscript" pentru cei ce nu pot folosi JS

• evitarea generării de scripturi
• evitarea image maps
• evitarea de frame-uri, applet-uri, flashing elements
• folosirea atributului "tabindex" pentru stabilirea ordinii de navigare prin tabbing
  

Div şi span

Considerate tag-uri generaliste (fără un specific bine-delimitat, fiind folosite pentru a grupa laolaltă părţi neomogene de HTML), cele două elemente sunt despărţite prin faptul că, în vreme ce <div> marchează o divizie de HTML, conturând un element block-level, <span> uneşte părţi inline de HTML, precum cuvinte sau fraze scurte, pe care le reuneşte sub aceeaşi clasă / id.

<div>
<h1> Lykke Li </h1>
<p> I will do it, Push button, Pull trigger, Climb mountain, Jump off a cliff. </p>
</div>

vs

<p> I will do it, Push button, Pull trigger, Climb mountain, <span class="action">Jump</span> off a cliff. </p>

O altă vrăjitorie în care e implicat tag-ul <span> şi care poate fi observată de către utilizatorii platformei Wordpress dacă se uită sub fusta articolelor, unde domneşte umbra şi răcoarea HTML, este aceea de a adăuga cod CSS asupra unor porţiuni din text. Iată cum arată, de exemplu, unul dintre paragrafele de mai sus, transpuse în cod HTML de către motoraşul Wordpress:

<span style=”color: #ff9900;”> I will do it, Push button, Pull trigger, Climb mountain, Jump off a cliff. </span>

Cum am ajuns aici: Despre cărţi bune la toate dar mai ales la front-end development

Ca student la Calculatoare, să simţi fiecare curs ori laborator ca o dezamăgire a propriului eu poate fi considerat semn că poate, e posibil zic, ca locul tău să nu fie acolo. De ce am continuat până acum, în anul V? Dincolo de bunastarea interioară pe care mi-o insuflă proximitatea oamenilor inteligenţi ori de implicarea într-o organizaţie studenţească extrem de activă, a fost întotdeauna dorinţa -- camuflată sub forma unei intuiţii -- că trebuie să fie mai mult decât atât, că e nevoie doar de o fărâmă de răbdare pentru a descoperi felia de tehnologie care mi se potriveşte şi care mă poate entuziasma. Aşa am ajuns la Web Development.

E o ocupaţie nesolicitantă, de fetiţe şi băieţei, veţi spune. Oricine poate să facă site-uri, oricine cu acces la un Microsoft FrontPage sau care a descoperit opţiunea de Export din Photoshop. Ei bine, aici stă partea interesantă a demersului meu. Pentru că nu am vrut să gândesc că totul e uşor încât poate fi mânuit cu multă îngăduinţă. Nu am vrut să cred că oricine poate face un site bun şi am refuzat să accept faptul că nu există secrete, lucruri ascunse, de fineţe, menite doar cunoscătorilor. Am vrut să iau lucrurile temenic, să citesc mult şi de la oameni real-cunoscători în domeniu. În mod asumat, am vrut să cred că e rocket-science.

Cu mult ajutor deopotrivă bibliografic şi de încurajare din partea prietenilor, mi-am început periplul livresc cu o carte pe care o citeşti ca pe o lectură de plăcere. Don't make me think a lui Steve Krug e o delicioasă manieră de a înţelege cum trebuie să fie un site ca să ridice cât mai puţine probleme utilizatorului, acesta trebuind în mod ideal să-şi exerseze gândirea doar asupra conţinutului unui site, nu şi în ceea ce priveşte interfaţa (se spune că un UI ideal e cel pe care nici nu-l observi).

Cu încrederea plutind la nivelul tavanului, simţind că sunt pregătită pentru următoarea categorie de greutate, am pornit vitejeşte printre filele Designing Web Navigation, semnată James Kalbach, o carte muult mai consistentă la nivel de informaţie decât precedenta, cât parcă a mă face să înţeleg că a fost joacă până atunci, însă lucrurile pot deveni extrem de complicate. Kalbach face o simfonie a posibilităţilor de navigare într-un site, de la poziţionarea barei de meniu până la site-map-uri şi modalităţi de manevrare şi relevare a rezultatelor unei căutări, sugerând de fiecare dată un alai de soluţii alternative la aceeaşi problemă. La final, simţi că nu mai aparţii categoriei de grădiniţă, deja ai fost iniţiat în lumea serioasă a gravităţii web design-ului.

Zeldman, iar cine activează în domeniu şi nu ştie cine e Jeffrey Zeldman e invitat să facă un dublu tulup cu tsukahara întins, e un extraterestru care s-a gândit să ne înveţe standardele într-ale design-ului, fapt pentru care s-a apucat de făcut W3C-ul şi de persuadat companiile proprietare a marilor browsere să adere la un set de directive comune, care să uşureze considerabil munca dezvoltatorilor web. Şi a reuşit, în mare parte. Designing with Web Standards e o biblie a dezvoltatorului de site-uri, o iluminare într-ale folosirii corecte a codului CSS şi XHTML, o convertire la Kabbalah bunului simţ şi a bunelor practici web.

În curând, după un detur facultativ, însă, ştiţi voi, obligatoriu, voi sfârşi cartea de High Performance Web Sites a lui Steve Sounders, o carte esenţială pentru a crea un site funcţional şi uşor utilizabil. Cele 14 reguli, de la poziţionarea CSS-ului şi a JavaScript-ului în cod până la a folosi un Content Delivery System, se reunesc într-un decalog modificat, al cărui nume rămâne astfel întrucât nu am curajul să creez cuvinte precum patrusprezecalog, pentru care orice front-end credincios ar arde pe rugul performanţei, fapt care, oricum, îi uşurează digestia destul de mult.

Ce urmează? Asta, asta şi în mod sigur asta. Să ne fie de bine!