Ca student la Calculatoare, să simţi fiecare curs ori laborator ca o dezamăgire a propriului eu poate fi considerat semn că poate, e posibil zic, ca locul tău să nu fie acolo. De ce am continuat până acum, în anul V? Dincolo de bunastarea interioară pe care mi-o insuflă proximitatea oamenilor inteligenţi ori de implicarea într-o
organizaţie studenţească extrem de activă, a fost întotdeauna dorinţa -- camuflată sub forma unei intuiţii -- că trebuie să fie mai mult decât atât, că e nevoie doar de o fărâmă de răbdare pentru a descoperi felia de tehnologie care mi se potriveşte şi care mă poate entuziasma. Aşa am ajuns la Web Development.
E o ocupaţie nesolicitantă, de fetiţe şi băieţei, veţi spune. Oricine poate să facă site-uri, oricine cu acces la un Microsoft FrontPage sau care a descoperit opţiunea de Export din Photoshop. Ei bine, aici stă partea interesantă a demersului meu. Pentru că nu am vrut să gândesc că totul e uşor încât poate fi mânuit cu multă îngăduinţă. Nu am vrut să cred că oricine poate face un site bun şi am refuzat să accept faptul că nu există secrete, lucruri ascunse, de fineţe, menite doar cunoscătorilor. Am vrut să iau lucrurile temenic, să citesc mult şi de la oameni real-cunoscători în domeniu. În mod asumat, am vrut să cred că e
rocket-science.
Cu mult ajutor deopotrivă bibliografic şi de încurajare
din partea prietenilor, mi-am început periplul livresc cu o carte pe care o citeşti ca pe o lectură de plăcere.
Don't make me think a lui Steve Krug e o delicioasă manieră de a înţelege cum trebuie să fie un site ca să ridice cât mai puţine probleme utilizatorului, acesta trebuind în mod ideal să-şi exerseze gândirea doar asupra conţinutului unui site, nu şi în ceea ce priveşte interfaţa (se spune că un UI ideal e cel pe care nici nu-l observi).
Cu încrederea plutind la nivelul tavanului, simţind că sunt pregătită pentru următoarea categorie de greutate, am pornit vitejeşte printre filele
Designing Web Navigation, semnată James Kalbach, o carte muult mai consistentă la nivel de informaţie decât precedenta, cât parcă a mă face să înţeleg că a fost joacă până atunci, însă lucrurile pot deveni extrem de complicate. Kalbach face o simfonie a posibilităţilor de navigare într-un site, de la poziţionarea barei de meniu până la site-map-uri şi modalităţi de manevrare şi relevare a rezultatelor unei căutări, sugerând de fiecare dată un alai de soluţii alternative la aceeaşi problemă. La final, simţi că nu mai aparţii categoriei de grădiniţă, deja ai fost iniţiat în lumea serioasă a gravităţii web design-ului.
Zeldman, iar cine activează în domeniu şi nu ştie
cine e Jeffrey Zeldman e invitat să facă un dublu tulup cu tsukahara întins, e un extraterestru care s-a gândit să ne înveţe standardele într-ale design-ului, fapt pentru care s-a apucat de făcut W3C-ul şi de persuadat companiile proprietare a marilor browsere să adere la un set de directive comune, care să uşureze considerabil munca dezvoltatorilor web. Şi a reuşit, în mare parte.
Designing with Web Standards e o biblie a dezvoltatorului de site-uri, o iluminare într-ale folosirii corecte a codului CSS şi XHTML, o convertire la Kabbalah bunului simţ şi a bunelor practici web.
În curând, după un detur facultativ, însă, ştiţi voi, obligatoriu, voi sfârşi cartea de
High Performance Web Sites a lui Steve Sounders, o carte esenţială pentru a crea un site funcţional şi uşor utilizabil. Cele 14 reguli, de la poziţionarea CSS-ului şi a JavaScript-ului în cod până la a folosi un Content Delivery System, se reunesc într-un decalog modificat, al cărui nume rămâne astfel întrucât nu am curajul să creez cuvinte precum patrusprezecalog, pentru care orice front-end credincios ar arde pe rugul performanţei, fapt care, oricum, îi uşurează digestia destul de mult.
Ce urmează?
Asta,
asta şi în mod sigur
asta. Să ne fie de bine!